Nevoia de ritual

southernmyinternet.catholic.edu.au

– Ce-i acela rit? zise micul prinț.
– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face
ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore.
(Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery)

Din ce zice Saint-Exupery, înțeleg că s-a întâmplat ceva undeva care a făcut ca societatea noastră să piardă adevărata semnificație a ritualului (prefer termenul ritual pentru că face mai explicit trimiterea la sacru). În trecut, momentele ritualice punctau un timp în general dezordonat – la nivelul unei zile. Singurele repere erau lumina și întunericul, duminica și ciclurile anotimpurilor. În rest, lumea mergea la câmp, nu avea normă pe ore, ci, eventual, pe cantitate de muncă depusă.

Dar fiecare anotimp era punctat de câteva momente sărbătorești când omul era ridicat din mica lui dezordine cotidiană și adus în preajma divinității pe care o venera. Nici creștinii n-au făcut excepție, având câteva sărbători care punctau anul calendaristic în fiecare dintre anotimpuri, plus dumicile.

În Evul Mediu, s-a instituit ceea ce se cheamă „an liturgic” și chiar fiecare zi în parte avea momentele ei spiritualizate specifice. Există ceasuri de rugăciune pentru mănăstiri, care însă pentru laici, erau comprimate în două momente de rugăciune principale pe care bisericile tradiționale încă le păstrează (utrenie și vecernie).

Nu mă mai leg de Reformă și de toată desacralizarea – bine intenționată la început – pe care a generat-o, ci sar direct la zilele noastre când timpul este organizat de serviciul zilnic, de activitatea normată și retribuită.

Așa că, pentru simțirea contemporană, mersul cotidian la muncă este deja o formă de ritual. Însă la mijloc este o confuzie, o proastă înțelegere, care nu păstrează din sensul ritualului decât aspectul exterior, normativ, repetitiv. Probabil însă, dacă ritualul se asociază cu puterea, omul contemporan simte instictiv că cei care-i impun un anumit program și de care depinde în privința banilor – singurul mijlocitor credibil al relației stăpân-supus – reprezintă adevărata autoritate.

În orice caz, din pricina acestei confuzii a rutinei zilnice cu ritualul, conceptul a fost dezbrăcat de sensurile lui înalte și coborât în derizoriu. E un fapt că nu doar protestanții au alergie la ritualuri (mai ales dacă-s ale altora), percepute sub aspectul lor cel mai comun, ci majoritatea occidentalilor pe care-i cunoaștem.

Din toată bogăția posibilă a unui ritual ce aduna oamenii și îi pregătea pentru întâlnirea solemnă cu divinul, a rămas doar aspectul exterior receptat, în prezent, drept coercitiv. Iar ceea ce e coercitiv e socotit – fără niciun moment de atentă analiză – rău și neavenit.

Din pricina faptului că tot ceea ce facem o săptămână întreagă este repetitiv, simțim (că nu cred că e o alegere rațională, calculată) nevoia ca măcar duminca să nu se repete nimic. Este greu de luptat cu această tendință, căci e necesar un efort conjugat.

Pentru unii, cum sunt evanghelicii, lupta e aproape imposibilă, fiindcă nu există vreun ritual religios la care să ia parte. De fapt, ele există, dar sunt negate constant și se neagă și orice valoare a ritualului.

Azi avem, așadar, ritual în cursul săptămânii, o viață ordonată din exterior aproape ziua întreagă, iar duminica și în sărbători vrem libertate, comportament lipsit de restricții suplimentare.

Poate că de aici vine, în parte, și dificultatea cu care reușim să ne adunăm gândurile în fața întâlnirii cu Dumnezeu. Neavând niște repere exterioare, niște puncte de sprijin, suntem destul de dezorientați.

E interesant însă că există (chiar dacă nu la scară mare) semne că unii se reîntorc la ritual, că au nevoie să se dezlipească de „libertatea” religioasă de exprimare și să apeleze la niște forme consacrate care, pe lângă fixitatea lor, au un conținut intrinsec bun ce trebuie doar descoperit.

Autor: Teofil Stanciu
Articol preluat de pe: https://drezina.wordpress.com/2012/11/26/nevoia-de-ritual/ cu permisiunea autorului.

Categories: Resurse

Probleme asociate cu depresia și modalități de abordare a lor

[embeddoc url=”http://tineretiris.ro/wp-content/uploads/2015/01/probleme-asociate-cu-depresia-si-modalitati-de-abordare-a-lor-anca-axente.ppt” download=”all” viewer=”microsoft”]
Autor: Anca Axente
Psiholog clinician în cadrul cabinetului individual.
Activități de bază: evaluare, psihodiagnostic și psihoterapie la copii și la adulți.

Categories: Resurse

Depresia, mama mea de-a doua

De mic copil am fost înclinată spre tristeţe. Mă refugiam în ea, chiar dacă vârsta fragedă, cu bagajul ei sărac de amintiri, nu îmi justifica nostalgia. Purtam întreaga suferinţă a lumii, mai întâi cu necaz, având sentimentul infantil al neîndreptăţirii, apoi, din ce în ce mai intenţionat, cu inutil și melodramatic eroism. Am trecut prin oarece necazuri, dar nu mai multe ca alţii. Mai multe ca majoritatea celor pe care îi cunoşteam, dar nu mai multe ca majoritatea oamenilor. Şi totuși, când mi se întâmplau, le sugativam durerea şi le adăposteam în memorie cu voluptate, folosindu-le drept argument mai întâi pentru dreptatea mea de a suferi, iar mai apoi, din nefericire, din pură şi masochistă plăcere. Poate am fost învăţată sa mă autocompătimesc şi să compătimesc omul în general. Poate am descoperit pe cont propriu câtă superioritate morbidă îți poate furniza plânsul de milă, cât de ușor i se dă dreptate unui om care știe să sufere. Nu mai țin minte ce și cum a fost sau dacă am conștientizat vreodată că mă adâncesc de bună voie în depresie și că nu este obligatoriu să o fac. M-am trezit însă cu ea: mai întâi, perfidă, dulceagă, meandrică până să îmi paralizeze voința, iar apoi grotescă, agresivă, înnebunitoare când deja era prea târziu pentru procese de conștiință și răzgândiri.

Nu pot să zic că am luptat vreodată cu ea, cu depresia. Intuiam că era firul care mă lega de fratele și de tatăl meu. Nu îi preferam dintre rudele mele, dar mă asemănam cel mai mult cu ei și în oglinda relației cu ei îmi căutam răspunsurile. Mama și sora mea erau mai luminoase, mai relaționale, mai pline de nădejde în privința vieții, și numai prin aceea că erau mai verbale și mai tranșante. Am remarcat însă că mizantropia noastră, a celorlalți, le-a molipsit și pe ele și am sfârșit cu toții însingurându-ne și, în același timp, iubindu-ne cu disperarea surdă, dar cruntă a celor care nu pot efectiv trăi împreună. Am învățat distanța, abordarea indirectă, pândirea celuilalt cu vigilența de om care iubește, dar care nu dorește să îl chiar însoțească la drum. Cât de mult mi s-au ascuns astea în oase și cât de greu îmi vine acum să învăț altceva, numai ferocitatea depresiei mele o poate spune.

M-am căsătorit exact din această restanță, din complexul neîndurător că nu știu să fiu împreună cu alții și că de altfel, dacă nu ar trebui, dacă nu s-ar impune pentru că așa scrie la carte, nici nu mi-aș dori. Mi-era imposibil să mă imaginez fată bătrână sau femeie fără copii, pentru că asta ar fi însemnat pe atunci să trag concluzia despre mine însămi că sunt inumană, subumană sau ceva de genul, ori eu convenisem deja că nu îmi pot permite să împing limitele antisociabilității mele atât de departe. Pe de altă parte, încă îmi puneam disperată încredere în experiența de familie, încă nădăjduiam că răscumpărarea trecutului este calea sigură spre împlinire. Îmi închipuiam că îmi voi dovedi astfel cât de puțin mă caracterizează, cât de puțin  mi se datorează însingurarea și înstrăinarea din prima mea familie și că, dacă mi se va oferi o nouă șansă, îmi voi dovedi superioritatea față de înaintașii din care pur accidental m-am nimerit să mă nasc. Deșartă și puerilă a doua mea șansă…

Am trăit cu foarte multe iluzii, pe care le-am hrănit și le-am răsfățat cu meticulozitate maniacală. Am crezut că țelul meu în viață trebuie să fie, este feminin, este uman, este creștinesc să fie, să conving un bărbat să mi se alăture cu îndeajunsă inimă încât să îmi facă niște copii; nu puteam ticlui un plan mai bun de a reduce la tăcere vocea îndoielii mele de sine și de a mă califica și eu, în mod deplin, la umanitate. Tânjeam să fiu întreagă, tânjeam să fiu acasă, tânjeam după un moment imbatabil, curat, perfect, de nezdruncinat care să mărturisească despre mine că sunt om. L-am avut sau așa am crezut. Dar momentele acestea nu durează. Și dacă le-ai avut o dată sau crezi că le-ai avut, ești ca un drogat, îți investești toate energiile vitale să le retrăiești, ba chiar să le plusezi, să mergi mai departe decât extazul tău inițial.

Pe mâna acestor eforturi luciferice de-ale mele de a-mi fenta propriul vid interior, s-a insinuat Dumnezeu în inima mea, așteptându-mă chiar din miezul ei cu adevăruri și legi pe care, în oricâte călătorii pe mare aș porni ca Iona, oricâte balene m-ar înghiți, nu am cum să le rescriu. Nu L-am iubit pentru asta. Nici nu l-am urât. M-am asumat ca entitate distinctă de El și am căutat aproape metodic căi de a reinventa viața, în afara definițiilor Lui. M-am folosit și de psihologie, și de religie pentru asta. Am apelat la toate tentativele de inginerie umană posibilă, am încercat să îmi urnesc creierul prin cogniții potrivite, să îmi biciuiesc voința prin discursuri motivaționale, să ispășesc prin pocăinți compulsiv-obsesive. Am scotocit prin ungherele tuturor resurselor mele posibile să construiesc un turn Babel. Fără prea multă răzmeriță, mai degrabă pe ascuns, mai degrabă fals binevoitor, încă invocându-L pe Dumnezeu, dar un Dumnezeu docil căruia eu îi puneam planuri, și vorbe, și idei în gură. În felul meu indirect, L-am redus și pe El la o mare tăcere căreia, nici în cele mai urâte coșmaruri, nu îi dădeam nume de trufie.

Dar adevărul tace și face. Legile, care îmi guvernau nu numai carnea, cât mai ales inima, s-au dovedit emisari fideli și neobosiți ai lui Dumnezeu în mine. Mi-a putut fi ciudă pe alcătuirea mea, am putut eu tot spera să mi-o reorânduiesc, apelând în neștire la trucuri, tehnici funcționale, medicamente, adicții, boală, sănătate, durere, bucurie ca pe niște scuturi împotriva Făcătorului meu. El a fost în tot acest timp mult, mult mai adevărat decât mine. Frecușuri incredibile au decurs din încercarea mea disperată de a-mi ține iluziile în viață, iar depresia s-a dovedit cel mai crunt dintre ele. Flămânzeam din proprie inițiativă, cu îndărătnicie; preferam să agonizez decât să admit că nu am nici cea mai mică idee despre cum trebuie făcute lucrurile și că se impune o schimbare de stăpân. Nu știu ce a fost asta, unii ar numi-o frică sau răzvrătire. Mi-e teamă însă, că era mai degrabă lene, delăsare, cântecul de sirenă al morții, speranța că măcar dincolo de autodistrugere nu te va mai necăji nimic, niciun gând de răspundere personală.

Depresia mi-a fost a doua mamă, pentru că în pântecele ei m-a rețesut Dumnezeu. Durerile nașterii eu însă le-am îndurat. Eu, pentru că mai întâi Hristos. Aș vrea să pot zice că am cooperat cu Dumnezeu în această a doua naștere. Nu este cazul. Mă mir când aud pe câte unul spunând că relația lui cu Dumnezeu a început în urma unei decizii personale, luată în deplinătatea facultăților lui mintale și volitive. Se prea poate să existe persoane mai echilibrate și mai de treabă ca mine; eu, una, numai deplină, întreagă și stăpână pe mine nu eram. Mintea, voința, afectele mele se împotriveau din greu și îmi furnizau, în foc automat, dar chiar automat, robotic, din reflex, idei din ce în ce mai absurde și mai penibile de supraviețuire pe cont propriu. Poate aș fi rămas prinsă în vârtejul lor și le-aș fi savurat cu o ultimă voluptate de om înghețat, care, apropiindu-se de marele final, simte cum i se încălzește mincinos carnea, dacă nu ar fi fost copiii. Copiii mei. Asul din mânecă al Îndurătorului nostru Dumnezeu.

Una e să omori adevărurile Lui în inima ta, alta e să le omori în inima copiilor tăi. Una e să plătești prețul propriei depresii, alta e să plătești prețul confuziei și a cruntei însingurări a copiilor tăi. Am început urându-mă pe mine și și pe copii. Eram cu toții amintiri prea vii ale faptului că omul trăiește din mângâiere și conectare, și că pentru asta trebuie, trebuie, trebuie, cu toată groaza, cu toată trufia, să își privească Tatăl în ochi și să ia din mâna Lui Pâinea vieții. Cât am vrut să anulez mărturia vieților noastre că suferim ca niște câini, cât am vrut să mă îmbărbătez pe mine, și apoi pe copii, să ne ducem zilele minimalist, spartan, rece, ținându-ne respirația și așteptând să treacă viața fără noi deziluzii. Cât am vrut să fim morți pe dinăuntru ca să nu ne mai doară și să nu ne mai chinuie nevoia de Tata.

Dar ceva mi se întâmpla aproape împotriva inimii mele. De la ură de sine și de copii, am trecut la ură de sine, dar dragoste de ei. Nu le-am putut urî la infinit inima lor dulce, și rugătoare, și limpede, care nu se pricepea să se joace de-a v-ați ascunselea. Nu le-am putut cere în permanență să tacă, să nu îmi mai ceară nimic, să nu mai plângă, să mă lase să uit că suntem cu toții atât de nevoiași și de ai nimănui.

Ei m-au învățat că trebuie iubit Dumnezeu; iar inima mea, dezabuzată, pustie, cinică, în care din senin,  cu de la Dumnezeu minune, a început să se înfiripe dragostea de mamă, m-a învățat că Dumnezeu există și că El ne iubește. Nimeni niciodată, nici măcar tatăl copiilor noștri plănuindu-i cu mine, nu m-a onorat atât de tare și nu mi-a acordat atâta trecere, cât a făcut-o Dumnezeu hărăzindu-mi-i mie pe ei și așteptându-mă să trec prin ura de ei la iubirea de ei, cu nădejdea că, până la urmă, o voi face și nu îi voi lăsa să le fie dor de mine la nesfârșit. Prin nașterea de copii vine mântuirea femeii… șah mat.

Mai am multe de învățat, mai am în față o mare etapă care parcă mă înspăimântă mai mult ca precedenta. Am trecut de la ura de sine și de copii la ura de sine, dar iubirea de copii. Acum ar mai fi iubirea de sine. Încă nu sunt acolo și nici nu îmi doresc, deși simt că sunt contracronometru. Intuiesc că iubirea mea de copii va începe să șovăie, să expire, dacă eu nu cad de acord cu Dumnezeu că nevoia lor de iubire este aceeași cu a mea, dincolo de merite și de motive, izvorând din umanitatea mea cea mai bazală. Deocamdată mă consolez cu bucuria lor că se știu iubiți, cu frumusețea lor de oameni îmbrățișați zi de zi, cu frăgezimea și candoarea inimii lor, care nu cade în cinism. Deocamdată trăiesc cu procura pe datorie de la ei, și asta tot crimă se va numi, chiar dacă nu acuma, dar într-o zi care se apropie cu pași repezi.

Eh, adevărul este o poveste în desfășurare, spune Kafka. Îmi trag sufletul pentru acum și aștept vremuri mai prielnice. Zic câte un „Tatăl Nostru” cu copiii la culcare, mă mai răsfăț cu tovărășia unei cărți sau a unui prieten, mă adaptez la tumultul sarcinilor de zi cu zi și îmi fac curaj cu drămuita să Îl apuc pe Dumnezeu de mâna Lui de Tată, crezând în dulceața inimii mele de copil la fel de mult ca în cea a copiilor mei. Diferențele dintre noi sunt infinitezimale. Asta știu și zic, mai rămâne însă să o și cred.

Nu îmi pare rău de depresie, altfel nu s-a putut să înțeleg. O mai simt câteodată dându-mi târcoale. E foarte ispititoare, odată ce te adăpostești în bârlogul ei, odată ce mărturisești că suferința, nu înstrăinarea de Dumnezeu, e marele dușman, odată ce te împotmolești în pojghița ei extrem de vătămătoare, dar neucigător de subțire, odată ce căinezi omul nu pentru că moare, ci pentru că îl doare, ești pierdut. Nu vreau să mă dezic cu totul de ea, ar însemna să pretind că sunt ceea ce deocamdată nu îmi este dat să fiu. Refuz să îmi dau atâta importanță, încât să declar despre mine însămi că am o șansă reală să devin un om vesel. De aceea, o las să vină și să plece, nu o mai rețin, nu o mai ospătez, e a mea și nu e a mea. A încetat să fie posesiunea mea de cel mai mare preț, ultima mea demnitate în fața asprimii neîndurătoare a condiției umane, dar mi-e tovarășă veche, mama de-a doua. Am încă nevoie de ea să îmi amintească ce greu e să fii singur și să îți pui tu pe spate poveri nimicitoare pe care apoi să i le reproșezi vieții și lui Dumnezeu, care a gândit-o așa. Am nevoie de ea să îmi amintească ce smintit și deznădăjduit trăiește cel care nu dă dorurilor lui numele lui Hristos. Îi privesc, deci, hăul câteodată, niciodată de una singură, cu spaimă să nu mă subjuge ca adineaori, cu nădejde că nu mai sunt cea de ieri, dar cu încredere că, și dacă se întoarce, și dacă nu m-am schimbat îndeajuns, în întuneric mă însoțește Dumnezeu.

Autor: Oana Capriş

Categories: Resurse

Poate Dumnezeu să-mi vorbească în depresie? Cum?

În lumea noastră există indivizi care comunică în diferite moduri. Sau ca să fiu mai precis, unii așteaptă sau sunt obișnuiți ca Dumnezeu să le vorbească. Unii pretind că trebuie să le vorbească direct. Aceștia pretind că aud voci sau că cineva le spune fă cutare sau cutare lucru. Alții se mulțumesc să citească Scriptura și să le pice fisa. Convențional afirmăm că ne-a vorbit Domnul, sau Duhul. Nu neg asta!

E cam mult de citit, dar uneori fisa pică destul de repede. Dacă nu pică, asta e, mai citești încă o dată toată Scriptura și te ții scai de rutina zilnică ca să nu dai în depresie. Cum de nu îmi spune nimic? Cine știe?

Așa se începe despăduchierea păcatelor. Alții nu-și mai fac probleme de genul ăsta. Merg la sigur, direct la cineva care comunică cu Dumnezeu și îi întreabă dacă Domnul se îndură și îi spune ce bube are. Iar alții se iau după semne. Dacă se întîmplă cutare lucru mă duc misionar în India. Dacă nu se întîmplă, mă duc la… pescuit.

Cam toți aceștia dau dovadă de stoicism în metodă. E greu să-i convingi să încerce și altceva. Normal, dacă a mers, va mai merge. E ca și o investiție: dacă am investit atîta, nu o să abandonez pentru că pierd ce am investit. Așa că perseverez. Dar în același timp e ca și consiliul de coroană sau cercul de protecție care îți spune exact ce vrei să auzi și realitatea e diferită. Este cea mai bună metodă de a scăpa de sensibilitatea auzului.

Ei, eu de obicei mă situez în categoria celor care citesc. Dar nu sunt înțepenit acolo. De pildă una dintre cele mai interesante și definitive schimbări a avut loc în urmă cu cîțiva ani în urmă. Eram în depresie. Una clasică, simplă și curată. După trei ani de studiu al teologiei și vreo șase ani de doctorat la fără frecvență, după ce mi-am luat doctoratul și predam de zece ani, mi s-a desființat postul. Nu am fost singurul. Eram vreo douăzeci.
Am rămas fără job. Deci fără venituri. Fără ocupație. Întreaga mea viață ce era organizată în jurul predării și a studiului academic dispăruse. Credeam că nu mă va mai angaja nimeni într-un domeniu al învățămîntului atît de îngust ca și teologia baptistă. Și aveam dreptate.

Privind înapoi îmi vedeam ultimii 13 ani, toate întrunirile la care participasem în țară și în străinătate cu oameni importanți, prieteni de cuvînt, ca o păcăleală nemaipomenită, de neexplicat. Îmi jucase Dumnezeu o festă? Eu nu puteam găsi o explicație la ce mi se întîmpla.
Lumea pe care o imaginasem, în care existam se năruise. Și nu se vedea alta.

Nu numai că prezentul îmi era dat peste cap, dar trecutul și în mod evident, viitorul era de nepătruns. Soția tocmai terminase facultatea, dar nu avea de lucru. Aveam trei copii mici, din care doi foarte mici. De unde bani pentru mîncare, curent, toate cele atît de necesare?
Care era explicația? Ce puteam să fac? Nu se întrezărea nici o soluție. Iar totul devenise inutil. Nu mai conta nimic. Stima de sine? S-a dus. Încrederea în Dumnezeu? Inexistentă.

Tot atunci mi-au apărut primele simptome ale unei boli incurabile: leucemia. Bine că am ignorat-o și nu am investigat mai departe. Cine știe ce s-ar fi întîmplat! Aruncat la marginea societății, abandonat de Dumnezeu, oricum simțeam că nu mai merită să trăiesc.
Nu făceam nimic. A, ba da, făceam ceva: făceam ce face tot omul în depresie. Mă auto-compătimeam. Psihologul îmi spunea să fac altceva. Era clar că avea dreptate, dar degeaba cînd psihologul e soția ta. Mi-am dat seama că ceea ce îmi spunea era adevărat, era bine, dar nu mai aveam puterea să mă smulg de unde ajunsesem. Nu puteam ieși din groapă. Ba chiar mă simțeam confortabil. Și a durat ceva timp.

Dar apoi, totul s-a schimbat într-un minut. Incredibil. Cum s-a întîmplat: Mă uitam cu soția mea, seara tîrziu la serialul Huff. Parcă era joia pe HBO. Hank Huff era un psihiatru de vreo 49 de ani ce – printre altele – trata o tânără obsedată de el.
El avea o relație tensionată cu soția, mama lui era posesivă și alcoolică. Fiul său ce era la școală o lua cîteodată pe lîngă. Prietenul său avocat se droga, și culmea, ajunge să întrețină relații sexuale, deci secrete, cu mama lui Huff. Cumnatul său e într-un spital de nebuni de unde mai evada, mă rog, tot tacîmul.
Și pe deasupra, toată lumea, cu excepția lui Melody, pacienta invazivă, juca rolul omului respectabil. Astea toate pe fundalul sinuciderii unui adolescent în propriul său cabinet, sub ochii săi. Dar apropiații lui Huff mințeau ca să își acopere comportamentul ce putea fi uneori catalogat ca vicios, deviant, abuziv, egoist, etc. Era o cloacă. Și bineînțeles una americană, cu dichis.

Într-o noapte Melody dă buzna în casa lui Huff cu un buchet de trandafiri și-i spune că-l iubește și că ea e sinceră. Mi se rupea inima să văd cum biata fată ce avea probleme psihice își etala sentimentele sale reale, spre deosebire de toți prietenii și rudele lui ce mințeau de înghețau apele și erau lipsiți de moralitate, mimînd decența, bunul simț, normalitatea salvînd aparențele prin orice mijloace, dar mai ales prin minciună.
Nebună în percepția celor din jur, inclusiv a lui Huff, Melody era sinceră și doar iubea, în timp ce contrasta cu societatea demnă de scursura iadului. Mesajul era clar: ei, ipocriții onorabili erau nebunii, ea era sinceră, onestă, normală.

Cu excepția ei, toate personajele trăiau cît se poate de vicios și luptau să-și apere minciunile. Doar Melody era sinceră și spunea adevărul. Era implacabil și trist. Concluzia era evidentă: societatea trăia o minciună gogonată pe care o întreținea simulînd onestitatea.
Și atunci mi-a picat și mie fisa: și eu trăiam o minciună. Depresia mea nu avea nici o legătură cu realitatea. Eu am transformat-o în realitate. Diavolul mi-a servit o minciună, m-a făcut să o cred și am acceptat-o ca pe o realitate. Fals! Stop! Am refuzat să mai cred că tot ce mi se întîmplase era rezultatul falimentului meu.

Eu am rămas același. Studiile mele erau la fel de bune. Am predat, am format caractere timp de zece ani și m-am dezvoltat și eu fără să pierd nimic. Dimpotrivă. Plecarea de la un loc de muncă nu însemna sfîrșitul meu, pentru că eram același. Cînd am plecat de acolo nu am lăsat acolo aptitudinile mele, ceea ce mă definea nu era locul, era istoria mea, cine devenisem. Cine eram nu rămăsese într-un dulap al instituției de învățămînt în care am predat, ci se regăsea în personalitatea mea.

Falimentul nu exista, era indus de Bicornișorul ce fuge de tămîie. Din momentul acela totul s-a schimbat. Pur și simplu am simțit fizic că gîndeam altcumva. Ca prin minune în momentul acela depresia a luat sfîrșit.
Mi s-a vorbit totuși pe limba mea. Nu cum m-am așteptat. Nu cînd am așteptat. Dar am fost pe recepție. Dumnezeu vorbește cînd într-un fel, cînd în altul. În cazul meu a fost în altul…

Autor: Alexandru Nădăban, PhD
Creștin din ‘82, laic ca și formare și implicat în ucenicizare, BA Theology London School of Theology, PhD LST, timp de 10 ani a predat Istoria Bisericii și teologie sistematică la UBEOradea, 4 ani la Facultatea de Teologie Didactică Betania Arad și Universitatea Aurel Vlaicu Arad, secția Teologie Penticostală, predînd sistematică. 4 ani de penitenciar de maximă siguranță 2005-2008. Actualmente în pensie de boală cu diagnostic Limfom non-Hodgkin. Soția sa este psiholog. Împreună au trei băieți, dintre care cel mare este student la Politehnica Timișoara. A tradus câteva cărți de teologie și deține blogul Pasarea Phoenix Remixed & Co.

Categories: Resurse