Eu și depresia

Încerc să răscumpăr vremea, așa cum o cere Pavel în scrisorile adresate efesenilor și colosenilor. Încerc să transform răul din lume în ceva bun. Acest proces, în cazul meu, presupune și a-mi folosi trecutul spre a-i ajuta pe alții să nu comită greșelile pe care le-am făcut.

Zilele acestea, mi-am povestit experiența narcotică în clasa unuia dintre cele mai cunoscute licee din Cluj. Înainte de a-mi da cuvântul, organizatorii au prezentat, descriptiv și în interacțiune cu elevii, efectele canabinoidelor. La final, li s-a cerut acestora să identifice efectele pozitive (vreo două la număr) și efectele negative (peste douăzeci). Ce rost are să consumi astfel de substanțe, întreba retoric unul dintre organizatori, de vreme ce efectele pozitive, nici acelea ieșite din comun (relaxare, energie), sunt atât de puține, în timp ce efectele negative sunt preponderente și includ chiar moartea?

Unul dintre elevi a adus, în contraatac, exemplul scriitorilor care, sub influența substanțelor narcotice, ar ajunge la o creativitate și originalitate extra-ordinară. Oare?, am întrebat eu, după ce am primit cuvântul. În cazul meu, consumul de canabis mi-a furat câțiva ani din viață, fără să mă ducă la mult dorita creativitate. Sau m-a dus, dar la o „creativitate” incontrolabilă și nedorită.

La circa un an și ceva după primul joint, într-un context de tip underground (voi reveni asupra acestor întâmplări altădată), am alunecat într-o stare de anxietate uluitoare, aproape aducătoare de moarte, căci am vrut să mă arunc de la etajul 4. Ulterior, după ce am renunțat la consum, la nici două luni, am experimentat efectele drogului în lipsa lui (adică fără să-l consum). Atunci m-am speriat foarte tare, fiindcă mi-am dat seama cât de limitate îmi sunt puterile. Am realizat că lupt cu o forță demonică, nemăsurabil mai mare decât propriile-mi forțe. Aveam tot felul de fobii severe, iar mintea-mi duduia din pricina obsesiilor. Eram obsedat de tot ce mi se părea ciudat. Bunăoară, îmi făcusem o obsesie din faptul că, după cum auzisem de la cineva, olandezii cumpără aer de munte de la români și îl îmbuteliază spre a-l transporta în țara lor. Acest gând nu mi-a dat pace multe zile. Undeva, în subsidiarul minții mele, știam că e absurd, dar nu mă puteam dezlipi de el oricât de mult îmi doream asta. Când, în sfârșit, el a început să se șteargă, o altă idee a apărut de nicăieri și a devenit obsesie. Trăiam fiecare obsesie cu toată energia de care eram capabil, iar seara, deși fizic nu făcusem nimic, cădeam frânt de oboseală, cu creierul varză. Prin urmare, devenisem nespus de creativ, dar nu în sensul în care îmi dorisem. Parcă cineva îmi luase mințile și dispunea de ele după bunu-i plac. Pe acest cineva, mai târziu, după ce aveam să ies din perioada aceea psihotică, l-am numit „fratele meu geamăn”*.

Latura mea negativă înota către suprafață și amenința să mă ia în stăpânire. Devenisem, altfel spus, schizofrenic, trăind între două lumi. În același timp, din cauza alternanțelor rău-bine, trăiam într-o stare de severă anxietate, fiindu-mi continuu teamă că voi fi preluat cu totul de latura negativă. Pe scurt: schizofrenie paranoidă.

O memorabilă experiență am avut-o în timp ce așteptam la un interviu la biblioteca județeană. Ședeam pe scaun, ținându-mă strâns de acesta, transpiram abundent și mă foiam fără rost, fiindcă „vedeam” cum o ucid pe secretară: rupeam scaunul de moalele capului ei, îi înfigeam un pix în gât și admiram cum iese sângele, gâlgâind, prin orificiul făcut. Și trăiam, deodată, satisfacția crimei și vinovăția de după. Nu a fost singura experiență. Trăiam cu acest „film” zilnic. Și era extrem de obositor. Într-o zi, am simțit în ceafă o senzație de scurt circuit. Ca un resort destins brusc, am început să mă învârt în jurul axei proprii, și am făcut asta câteva minute. La final, mi-am spus, resemnat: e gata, voi înnebuni.

După câteva luni (vreo șapte), când mi-am dat seama că, încet-încet, fobiile încep să dispară, am intrat adânc în depresie. În mintea mea rula cu o viteză cumplită o întrebare-întrebătoare (exact așa aș numi-o): de ce mă gândesc la faptul că m-am gândit la faptul că…? Apoi, urma depresia. Îmi este foarte greu să o descriu. Cert este că-mi petreceam ziua privind în gol. Și că, spre a scăpa de starea aceea incredibil de întunecată (nu o mai simțisem), consumam alcool din abundență. Apoi, noaptea, izbucneam în plâns. Nu mai funcționam. Și nimeni nu mă putea ajuta. Multe nu-mi amintesc de atunci, poate pentru că, pur și simplu, nu se întâmpla mai nimic. A fost o noapte lungă. Vulnerabil nu mai eram, dar nici o entitate ființială nu mă mai puteam numi. După circa trei săptămâni, așa, pe nepregătite, a ieșit în ograda mea soarele. Aveam să citesc mai târziu, într-un manual de psihiatrie, că starea prin care trecusem se numește psihotică și că, spre deosebire de mine, unii nu mai ies din ea. Rămân schizofrenici sau depresivi, iar pentru a supraviețui au nevoie de medicamente.

Am încercat să redau stările acelea într-un poem, scris imediat după ce, psihic, îmi revenisem cât de cât și puteam pune ceva pe hârtie:

de câteva săptămâni fratele meu geamăn*

şi-a ridicat o cocioabă în stomac.

stă toată ziua acolo şi priveşte

ecranul stins al unui televizor.

râde copios şi se lasă cât e de lung pe fotoliul

pe care şi l-a confecţionat din oase.

minuscule oase, furate din gâtul meu, şi transportate cu căruţa ţiganilor pe care

i-a recrutat, discret, din plămâni.

uneori îmi spune că s-a săturat de aşa frate geamăn, şi-atunci coboară în

tălpi şi sudează scări metalice.

zice că numai aşa o să scap de îngâmfare.

închiriază broaşte ţestoase şi le aruncă din cutia toracică spre tălpi.

broaștele se izbesc de scările metalice şi provoacă un zgomot sâcâitor.

fratele meu geamăn râde copios şi stomacul se zguduie din cauza hohotelor.

m-am săturat şi eu de aşa frate geamăn, îmi spun, mai mult resemnat.

dar fratele meu geamăn nu s-a săturat de mine.

şi cred că nu se va sătura niciodată.

va construi mai multe cocioabe

va invita turişti, milioane de turişti să mă viziteze.

după ce voi muri, din oasele mele îşi va construi un palat.

la fel și din creierul meu…

va invita viermi, milioane de viermi, să-l viziteze.

 

Categories: Resurse

Când dintre lumini se ițește depresia

Nu am fost deprimat niciodată de sărbători. De fapt, în afara unei perioade datorate consumului de substanțe psihotrope (deh, tinerețea!), nu am fost niciodată deprimat. Știu cum e să fii, dar nu știu cum e să trăiești cu depresia-n sân. Depresia te adună și te așază pe un drum anume, unul, din păcate (afli când e prea târziu), generator de prea multe idei concentrate asupra unui lucru sau asupra unei situații altminteri lipsite de importanța pe care le-o atribui. Depresia te întoarce spre tine, fiindcă îți cere răspunsuri la întrebări care nu există pentru ceilalți. Astfel, devii tot mai singur, mai întortocheat, mai anxios, mai întunecat.

De sărbători, depresia are de a face cu bucuria neîmpărtășită a celorlalți. De sărbători, depresia este întunericul care scoate în evidență luminile de pe străzile orașului. Ea se ițește din spatele fiecărui zâmbet pe care aparținătorul și-l oferă sieși, din spatele fiecărei bucurii conservate în sucul propriu. Depresia de sărbători este, aș putea spune, barometrul egoismului celorlalți. O statistică a depresivilor și, în unele cazuri, a suicidelor datorate acestei stări, poate da măsura cerbiciei noastre într-ale egolatriei.
Egolatrie. Iată un cuvânt care îmi place mult, fiindcă este expresiv, este guraliv, este agresiv. Un lătrat al egoului, avid de a înghiți surplus de hrană din palmele celor la care latră. Și latră la toți. De sărbători, goana după cadouri dă seama de acest lătrat, așa cum, de altfel, o fac și luminile agățate de stâlpi, autoturismele înghesuite pe străzi, sejururile în hoteluri de lux, ba chiar și colindele care se agață de tine, că vrei că nu vrei, de prin toate magazinele. Departe de a împrăștia în jur bucurie, bucuria celorlalți este lătrătoare fiindcă se răsfrânge în interiorul lor, înspre necesități iluzorii, umflate de ideea că totul li se cuvine.

Poate că sunt deprimant (și siropos) în cele ce spun, dar sunt așa nu pentru că vreau să fiu un hoț al acestor sărbători, ci pentru că, pur și simplu, încerc să privesc tot ce se întâmplă în jurul meu de pe poziția celui singur, a celui care nu are, a celui care nu-și permite, și, în cele mai grave cazuri, a celui care simte că această perioadă i-ar putea fi fatală. Sunt foarte multe persoane în această situație. De fapt, postmodernismul, cu a sa virtualitate, ne-a însingurat pe toți. Spre deosebire de majoritatea, care reușește să-și zâmbească pe sub masca țoalelor de firmă și a pântecului plin, minoritatea depresivilor este oglinda realității nealterate de cadouri, lumini, motoare, sejururi de lux și colinde înghesuite. Da. Depresivii sunt sărbătoarea. Cine îi are, este invitat, măcar în această perioadă, să și-i pună la adăpost. Cum? Arătându-le printr-un gest (oricare ar fi el) că, asemenea celorlalți, și ei sunt o rotiță funcțională dintr-un angrenaj social bine uns, aflat într-o continuă și bine-făcătoare mișcare.

Dorin Mureșan

Categories: Resurse