Depresia, mama mea de-a doua

De mic copil am fost înclinată spre tristeţe. Mă refugiam în ea, chiar dacă vârsta fragedă, cu bagajul ei sărac de amintiri, nu îmi justifica nostalgia. Purtam întreaga suferinţă a lumii, mai întâi cu necaz, având sentimentul infantil al neîndreptăţirii, apoi, din ce în ce mai intenţionat, cu inutil și melodramatic eroism. Am trecut prin oarece necazuri, dar nu mai multe ca alţii. Mai multe ca majoritatea celor pe care îi cunoşteam, dar nu mai multe ca majoritatea oamenilor. Şi totuși, când mi se întâmplau, le sugativam durerea şi le adăposteam în memorie cu voluptate, folosindu-le drept argument mai întâi pentru dreptatea mea de a suferi, iar mai apoi, din nefericire, din pură şi masochistă plăcere. Poate am fost învăţată sa mă autocompătimesc şi să compătimesc omul în general. Poate am descoperit pe cont propriu câtă superioritate morbidă îți poate furniza plânsul de milă, cât de ușor i se dă dreptate unui om care știe să sufere. Nu mai țin minte ce și cum a fost sau dacă am conștientizat vreodată că mă adâncesc de bună voie în depresie și că nu este obligatoriu să o fac. M-am trezit însă cu ea: mai întâi, perfidă, dulceagă, meandrică până să îmi paralizeze voința, iar apoi grotescă, agresivă, înnebunitoare când deja era prea târziu pentru procese de conștiință și răzgândiri.

Nu pot să zic că am luptat vreodată cu ea, cu depresia. Intuiam că era firul care mă lega de fratele și de tatăl meu. Nu îi preferam dintre rudele mele, dar mă asemănam cel mai mult cu ei și în oglinda relației cu ei îmi căutam răspunsurile. Mama și sora mea erau mai luminoase, mai relaționale, mai pline de nădejde în privința vieții, și numai prin aceea că erau mai verbale și mai tranșante. Am remarcat însă că mizantropia noastră, a celorlalți, le-a molipsit și pe ele și am sfârșit cu toții însingurându-ne și, în același timp, iubindu-ne cu disperarea surdă, dar cruntă a celor care nu pot efectiv trăi împreună. Am învățat distanța, abordarea indirectă, pândirea celuilalt cu vigilența de om care iubește, dar care nu dorește să îl chiar însoțească la drum. Cât de mult mi s-au ascuns astea în oase și cât de greu îmi vine acum să învăț altceva, numai ferocitatea depresiei mele o poate spune.

M-am căsătorit exact din această restanță, din complexul neîndurător că nu știu să fiu împreună cu alții și că de altfel, dacă nu ar trebui, dacă nu s-ar impune pentru că așa scrie la carte, nici nu mi-aș dori. Mi-era imposibil să mă imaginez fată bătrână sau femeie fără copii, pentru că asta ar fi însemnat pe atunci să trag concluzia despre mine însămi că sunt inumană, subumană sau ceva de genul, ori eu convenisem deja că nu îmi pot permite să împing limitele antisociabilității mele atât de departe. Pe de altă parte, încă îmi puneam disperată încredere în experiența de familie, încă nădăjduiam că răscumpărarea trecutului este calea sigură spre împlinire. Îmi închipuiam că îmi voi dovedi astfel cât de puțin mă caracterizează, cât de puțin  mi se datorează însingurarea și înstrăinarea din prima mea familie și că, dacă mi se va oferi o nouă șansă, îmi voi dovedi superioritatea față de înaintașii din care pur accidental m-am nimerit să mă nasc. Deșartă și puerilă a doua mea șansă…

Am trăit cu foarte multe iluzii, pe care le-am hrănit și le-am răsfățat cu meticulozitate maniacală. Am crezut că țelul meu în viață trebuie să fie, este feminin, este uman, este creștinesc să fie, să conving un bărbat să mi se alăture cu îndeajunsă inimă încât să îmi facă niște copii; nu puteam ticlui un plan mai bun de a reduce la tăcere vocea îndoielii mele de sine și de a mă califica și eu, în mod deplin, la umanitate. Tânjeam să fiu întreagă, tânjeam să fiu acasă, tânjeam după un moment imbatabil, curat, perfect, de nezdruncinat care să mărturisească despre mine că sunt om. L-am avut sau așa am crezut. Dar momentele acestea nu durează. Și dacă le-ai avut o dată sau crezi că le-ai avut, ești ca un drogat, îți investești toate energiile vitale să le retrăiești, ba chiar să le plusezi, să mergi mai departe decât extazul tău inițial.

Pe mâna acestor eforturi luciferice de-ale mele de a-mi fenta propriul vid interior, s-a insinuat Dumnezeu în inima mea, așteptându-mă chiar din miezul ei cu adevăruri și legi pe care, în oricâte călătorii pe mare aș porni ca Iona, oricâte balene m-ar înghiți, nu am cum să le rescriu. Nu L-am iubit pentru asta. Nici nu l-am urât. M-am asumat ca entitate distinctă de El și am căutat aproape metodic căi de a reinventa viața, în afara definițiilor Lui. M-am folosit și de psihologie, și de religie pentru asta. Am apelat la toate tentativele de inginerie umană posibilă, am încercat să îmi urnesc creierul prin cogniții potrivite, să îmi biciuiesc voința prin discursuri motivaționale, să ispășesc prin pocăinți compulsiv-obsesive. Am scotocit prin ungherele tuturor resurselor mele posibile să construiesc un turn Babel. Fără prea multă răzmeriță, mai degrabă pe ascuns, mai degrabă fals binevoitor, încă invocându-L pe Dumnezeu, dar un Dumnezeu docil căruia eu îi puneam planuri, și vorbe, și idei în gură. În felul meu indirect, L-am redus și pe El la o mare tăcere căreia, nici în cele mai urâte coșmaruri, nu îi dădeam nume de trufie.

Dar adevărul tace și face. Legile, care îmi guvernau nu numai carnea, cât mai ales inima, s-au dovedit emisari fideli și neobosiți ai lui Dumnezeu în mine. Mi-a putut fi ciudă pe alcătuirea mea, am putut eu tot spera să mi-o reorânduiesc, apelând în neștire la trucuri, tehnici funcționale, medicamente, adicții, boală, sănătate, durere, bucurie ca pe niște scuturi împotriva Făcătorului meu. El a fost în tot acest timp mult, mult mai adevărat decât mine. Frecușuri incredibile au decurs din încercarea mea disperată de a-mi ține iluziile în viață, iar depresia s-a dovedit cel mai crunt dintre ele. Flămânzeam din proprie inițiativă, cu îndărătnicie; preferam să agonizez decât să admit că nu am nici cea mai mică idee despre cum trebuie făcute lucrurile și că se impune o schimbare de stăpân. Nu știu ce a fost asta, unii ar numi-o frică sau răzvrătire. Mi-e teamă însă, că era mai degrabă lene, delăsare, cântecul de sirenă al morții, speranța că măcar dincolo de autodistrugere nu te va mai necăji nimic, niciun gând de răspundere personală.

Depresia mi-a fost a doua mamă, pentru că în pântecele ei m-a rețesut Dumnezeu. Durerile nașterii eu însă le-am îndurat. Eu, pentru că mai întâi Hristos. Aș vrea să pot zice că am cooperat cu Dumnezeu în această a doua naștere. Nu este cazul. Mă mir când aud pe câte unul spunând că relația lui cu Dumnezeu a început în urma unei decizii personale, luată în deplinătatea facultăților lui mintale și volitive. Se prea poate să existe persoane mai echilibrate și mai de treabă ca mine; eu, una, numai deplină, întreagă și stăpână pe mine nu eram. Mintea, voința, afectele mele se împotriveau din greu și îmi furnizau, în foc automat, dar chiar automat, robotic, din reflex, idei din ce în ce mai absurde și mai penibile de supraviețuire pe cont propriu. Poate aș fi rămas prinsă în vârtejul lor și le-aș fi savurat cu o ultimă voluptate de om înghețat, care, apropiindu-se de marele final, simte cum i se încălzește mincinos carnea, dacă nu ar fi fost copiii. Copiii mei. Asul din mânecă al Îndurătorului nostru Dumnezeu.

Una e să omori adevărurile Lui în inima ta, alta e să le omori în inima copiilor tăi. Una e să plătești prețul propriei depresii, alta e să plătești prețul confuziei și a cruntei însingurări a copiilor tăi. Am început urându-mă pe mine și și pe copii. Eram cu toții amintiri prea vii ale faptului că omul trăiește din mângâiere și conectare, și că pentru asta trebuie, trebuie, trebuie, cu toată groaza, cu toată trufia, să își privească Tatăl în ochi și să ia din mâna Lui Pâinea vieții. Cât am vrut să anulez mărturia vieților noastre că suferim ca niște câini, cât am vrut să mă îmbărbătez pe mine, și apoi pe copii, să ne ducem zilele minimalist, spartan, rece, ținându-ne respirația și așteptând să treacă viața fără noi deziluzii. Cât am vrut să fim morți pe dinăuntru ca să nu ne mai doară și să nu ne mai chinuie nevoia de Tata.

Dar ceva mi se întâmpla aproape împotriva inimii mele. De la ură de sine și de copii, am trecut la ură de sine, dar dragoste de ei. Nu le-am putut urî la infinit inima lor dulce, și rugătoare, și limpede, care nu se pricepea să se joace de-a v-ați ascunselea. Nu le-am putut cere în permanență să tacă, să nu îmi mai ceară nimic, să nu mai plângă, să mă lase să uit că suntem cu toții atât de nevoiași și de ai nimănui.

Ei m-au învățat că trebuie iubit Dumnezeu; iar inima mea, dezabuzată, pustie, cinică, în care din senin,  cu de la Dumnezeu minune, a început să se înfiripe dragostea de mamă, m-a învățat că Dumnezeu există și că El ne iubește. Nimeni niciodată, nici măcar tatăl copiilor noștri plănuindu-i cu mine, nu m-a onorat atât de tare și nu mi-a acordat atâta trecere, cât a făcut-o Dumnezeu hărăzindu-mi-i mie pe ei și așteptându-mă să trec prin ura de ei la iubirea de ei, cu nădejdea că, până la urmă, o voi face și nu îi voi lăsa să le fie dor de mine la nesfârșit. Prin nașterea de copii vine mântuirea femeii… șah mat.

Mai am multe de învățat, mai am în față o mare etapă care parcă mă înspăimântă mai mult ca precedenta. Am trecut de la ura de sine și de copii la ura de sine, dar iubirea de copii. Acum ar mai fi iubirea de sine. Încă nu sunt acolo și nici nu îmi doresc, deși simt că sunt contracronometru. Intuiesc că iubirea mea de copii va începe să șovăie, să expire, dacă eu nu cad de acord cu Dumnezeu că nevoia lor de iubire este aceeași cu a mea, dincolo de merite și de motive, izvorând din umanitatea mea cea mai bazală. Deocamdată mă consolez cu bucuria lor că se știu iubiți, cu frumusețea lor de oameni îmbrățișați zi de zi, cu frăgezimea și candoarea inimii lor, care nu cade în cinism. Deocamdată trăiesc cu procura pe datorie de la ei, și asta tot crimă se va numi, chiar dacă nu acuma, dar într-o zi care se apropie cu pași repezi.

Eh, adevărul este o poveste în desfășurare, spune Kafka. Îmi trag sufletul pentru acum și aștept vremuri mai prielnice. Zic câte un „Tatăl Nostru” cu copiii la culcare, mă mai răsfăț cu tovărășia unei cărți sau a unui prieten, mă adaptez la tumultul sarcinilor de zi cu zi și îmi fac curaj cu drămuita să Îl apuc pe Dumnezeu de mâna Lui de Tată, crezând în dulceața inimii mele de copil la fel de mult ca în cea a copiilor mei. Diferențele dintre noi sunt infinitezimale. Asta știu și zic, mai rămâne însă să o și cred.

Nu îmi pare rău de depresie, altfel nu s-a putut să înțeleg. O mai simt câteodată dându-mi târcoale. E foarte ispititoare, odată ce te adăpostești în bârlogul ei, odată ce mărturisești că suferința, nu înstrăinarea de Dumnezeu, e marele dușman, odată ce te împotmolești în pojghița ei extrem de vătămătoare, dar neucigător de subțire, odată ce căinezi omul nu pentru că moare, ci pentru că îl doare, ești pierdut. Nu vreau să mă dezic cu totul de ea, ar însemna să pretind că sunt ceea ce deocamdată nu îmi este dat să fiu. Refuz să îmi dau atâta importanță, încât să declar despre mine însămi că am o șansă reală să devin un om vesel. De aceea, o las să vină și să plece, nu o mai rețin, nu o mai ospătez, e a mea și nu e a mea. A încetat să fie posesiunea mea de cel mai mare preț, ultima mea demnitate în fața asprimii neîndurătoare a condiției umane, dar mi-e tovarășă veche, mama de-a doua. Am încă nevoie de ea să îmi amintească ce greu e să fii singur și să îți pui tu pe spate poveri nimicitoare pe care apoi să i le reproșezi vieții și lui Dumnezeu, care a gândit-o așa. Am nevoie de ea să îmi amintească ce smintit și deznădăjduit trăiește cel care nu dă dorurilor lui numele lui Hristos. Îi privesc, deci, hăul câteodată, niciodată de una singură, cu spaimă să nu mă subjuge ca adineaori, cu nădejde că nu mai sunt cea de ieri, dar cu încredere că, și dacă se întoarce, și dacă nu m-am schimbat îndeajuns, în întuneric mă însoțește Dumnezeu.

Autor: Oana Capriş

Comments

comments

Categories: Resurse

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *