Poate Dumnezeu să-mi vorbească în depresie? Cum?

În lumea noastră există indivizi care comunică în diferite moduri. Sau ca să fiu mai precis, unii așteaptă sau sunt obișnuiți ca Dumnezeu să le vorbească. Unii pretind că trebuie să le vorbească direct. Aceștia pretind că aud voci sau că cineva le spune fă cutare sau cutare lucru. Alții se mulțumesc să citească Scriptura și să le pice fisa. Convențional afirmăm că ne-a vorbit Domnul, sau Duhul. Nu neg asta!

E cam mult de citit, dar uneori fisa pică destul de repede. Dacă nu pică, asta e, mai citești încă o dată toată Scriptura și te ții scai de rutina zilnică ca să nu dai în depresie. Cum de nu îmi spune nimic? Cine știe?

Așa se începe despăduchierea păcatelor. Alții nu-și mai fac probleme de genul ăsta. Merg la sigur, direct la cineva care comunică cu Dumnezeu și îi întreabă dacă Domnul se îndură și îi spune ce bube are. Iar alții se iau după semne. Dacă se întîmplă cutare lucru mă duc misionar în India. Dacă nu se întîmplă, mă duc la… pescuit.

Cam toți aceștia dau dovadă de stoicism în metodă. E greu să-i convingi să încerce și altceva. Normal, dacă a mers, va mai merge. E ca și o investiție: dacă am investit atîta, nu o să abandonez pentru că pierd ce am investit. Așa că perseverez. Dar în același timp e ca și consiliul de coroană sau cercul de protecție care îți spune exact ce vrei să auzi și realitatea e diferită. Este cea mai bună metodă de a scăpa de sensibilitatea auzului.

Ei, eu de obicei mă situez în categoria celor care citesc. Dar nu sunt înțepenit acolo. De pildă una dintre cele mai interesante și definitive schimbări a avut loc în urmă cu cîțiva ani în urmă. Eram în depresie. Una clasică, simplă și curată. După trei ani de studiu al teologiei și vreo șase ani de doctorat la fără frecvență, după ce mi-am luat doctoratul și predam de zece ani, mi s-a desființat postul. Nu am fost singurul. Eram vreo douăzeci.
Am rămas fără job. Deci fără venituri. Fără ocupație. Întreaga mea viață ce era organizată în jurul predării și a studiului academic dispăruse. Credeam că nu mă va mai angaja nimeni într-un domeniu al învățămîntului atît de îngust ca și teologia baptistă. Și aveam dreptate.

Privind înapoi îmi vedeam ultimii 13 ani, toate întrunirile la care participasem în țară și în străinătate cu oameni importanți, prieteni de cuvînt, ca o păcăleală nemaipomenită, de neexplicat. Îmi jucase Dumnezeu o festă? Eu nu puteam găsi o explicație la ce mi se întîmpla.
Lumea pe care o imaginasem, în care existam se năruise. Și nu se vedea alta.

Nu numai că prezentul îmi era dat peste cap, dar trecutul și în mod evident, viitorul era de nepătruns. Soția tocmai terminase facultatea, dar nu avea de lucru. Aveam trei copii mici, din care doi foarte mici. De unde bani pentru mîncare, curent, toate cele atît de necesare?
Care era explicația? Ce puteam să fac? Nu se întrezărea nici o soluție. Iar totul devenise inutil. Nu mai conta nimic. Stima de sine? S-a dus. Încrederea în Dumnezeu? Inexistentă.

Tot atunci mi-au apărut primele simptome ale unei boli incurabile: leucemia. Bine că am ignorat-o și nu am investigat mai departe. Cine știe ce s-ar fi întîmplat! Aruncat la marginea societății, abandonat de Dumnezeu, oricum simțeam că nu mai merită să trăiesc.
Nu făceam nimic. A, ba da, făceam ceva: făceam ce face tot omul în depresie. Mă auto-compătimeam. Psihologul îmi spunea să fac altceva. Era clar că avea dreptate, dar degeaba cînd psihologul e soția ta. Mi-am dat seama că ceea ce îmi spunea era adevărat, era bine, dar nu mai aveam puterea să mă smulg de unde ajunsesem. Nu puteam ieși din groapă. Ba chiar mă simțeam confortabil. Și a durat ceva timp.

Dar apoi, totul s-a schimbat într-un minut. Incredibil. Cum s-a întîmplat: Mă uitam cu soția mea, seara tîrziu la serialul Huff. Parcă era joia pe HBO. Hank Huff era un psihiatru de vreo 49 de ani ce – printre altele – trata o tânără obsedată de el.
El avea o relație tensionată cu soția, mama lui era posesivă și alcoolică. Fiul său ce era la școală o lua cîteodată pe lîngă. Prietenul său avocat se droga, și culmea, ajunge să întrețină relații sexuale, deci secrete, cu mama lui Huff. Cumnatul său e într-un spital de nebuni de unde mai evada, mă rog, tot tacîmul.
Și pe deasupra, toată lumea, cu excepția lui Melody, pacienta invazivă, juca rolul omului respectabil. Astea toate pe fundalul sinuciderii unui adolescent în propriul său cabinet, sub ochii săi. Dar apropiații lui Huff mințeau ca să își acopere comportamentul ce putea fi uneori catalogat ca vicios, deviant, abuziv, egoist, etc. Era o cloacă. Și bineînțeles una americană, cu dichis.

Într-o noapte Melody dă buzna în casa lui Huff cu un buchet de trandafiri și-i spune că-l iubește și că ea e sinceră. Mi se rupea inima să văd cum biata fată ce avea probleme psihice își etala sentimentele sale reale, spre deosebire de toți prietenii și rudele lui ce mințeau de înghețau apele și erau lipsiți de moralitate, mimînd decența, bunul simț, normalitatea salvînd aparențele prin orice mijloace, dar mai ales prin minciună.
Nebună în percepția celor din jur, inclusiv a lui Huff, Melody era sinceră și doar iubea, în timp ce contrasta cu societatea demnă de scursura iadului. Mesajul era clar: ei, ipocriții onorabili erau nebunii, ea era sinceră, onestă, normală.

Cu excepția ei, toate personajele trăiau cît se poate de vicios și luptau să-și apere minciunile. Doar Melody era sinceră și spunea adevărul. Era implacabil și trist. Concluzia era evidentă: societatea trăia o minciună gogonată pe care o întreținea simulînd onestitatea.
Și atunci mi-a picat și mie fisa: și eu trăiam o minciună. Depresia mea nu avea nici o legătură cu realitatea. Eu am transformat-o în realitate. Diavolul mi-a servit o minciună, m-a făcut să o cred și am acceptat-o ca pe o realitate. Fals! Stop! Am refuzat să mai cred că tot ce mi se întîmplase era rezultatul falimentului meu.

Eu am rămas același. Studiile mele erau la fel de bune. Am predat, am format caractere timp de zece ani și m-am dezvoltat și eu fără să pierd nimic. Dimpotrivă. Plecarea de la un loc de muncă nu însemna sfîrșitul meu, pentru că eram același. Cînd am plecat de acolo nu am lăsat acolo aptitudinile mele, ceea ce mă definea nu era locul, era istoria mea, cine devenisem. Cine eram nu rămăsese într-un dulap al instituției de învățămînt în care am predat, ci se regăsea în personalitatea mea.

Falimentul nu exista, era indus de Bicornișorul ce fuge de tămîie. Din momentul acela totul s-a schimbat. Pur și simplu am simțit fizic că gîndeam altcumva. Ca prin minune în momentul acela depresia a luat sfîrșit.
Mi s-a vorbit totuși pe limba mea. Nu cum m-am așteptat. Nu cînd am așteptat. Dar am fost pe recepție. Dumnezeu vorbește cînd într-un fel, cînd în altul. În cazul meu a fost în altul…

Autor: Alexandru Nădăban, PhD
Creștin din ‘82, laic ca și formare și implicat în ucenicizare, BA Theology London School of Theology, PhD LST, timp de 10 ani a predat Istoria Bisericii și teologie sistematică la UBEOradea, 4 ani la Facultatea de Teologie Didactică Betania Arad și Universitatea Aurel Vlaicu Arad, secția Teologie Penticostală, predînd sistematică. 4 ani de penitenciar de maximă siguranță 2005-2008. Actualmente în pensie de boală cu diagnostic Limfom non-Hodgkin. Soția sa este psiholog. Împreună au trei băieți, dintre care cel mare este student la Politehnica Timișoara. A tradus câteva cărți de teologie și deține blogul Pasarea Phoenix Remixed & Co.

Comments

comments

Categories: Resurse

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *